Masthead header

    Alex, Peter si o poveste in si despre Paris

    Am refuzat categoric pana nu demult sa vad Parisul. Nu, nu ma gandeam ca sunt locuri mai frumoase in lumea asta ci incapatanarea mea pleca exact din siguranta ca nu voi gasi un loc sa-mi bucure sufletul mai mult ca orasul luminilor. Nu, eu vreau sa vad Parisul in luna de miere. Un oras incredibil dar cu atatea defecte…perfect pentru ocazia asta. Eh, bine, socotelile mele nu se potrivesc cu “planurile” providentiale. Non, ce n’est pas une histoire triste! Am vazut prima data Parisul plecand singura si intorcandu-ma tot singura. L-am descoperit singura dar am ajuns sa-l pot vedea si sa ma indragostesc de el, culmea, tot datorita unei persoane dragi, cineva care nu m-ar lasa sa ma simt singura niciodata, cat e lumea de mare. Parisul…l-am iubit. N-as schimba nimic din toate acestea, nici o secunda de nervi in care m-am uitat urat la francezul ce tocmai isi plimbase geamantanul pe roti peste picioarele mele si cu atat mai putin momentul in care mi-a aparut in fata, prea brusc pentru cat de pregatita eram de fapt, Tour Eiffel, momentul in care am ramas uimita cat de mult ma poate emotiona ceva fara suflare. As fi putut da anunt in ziar: Tanara fericita, zambitoare si coplesita, artista boema si implinita, nu caut nimic, doar ma laud. Nu mai aveam nevoie de nimic in momentele acelea, iar povestea asta, chiar daca pare sa ma aiba pe mine in prim plan nu are decat scopul sa creeze atmosfera pentru ceea ce este de fapt important. Alexandra si Peter chiar au vazut pentru prima oara Parisul in luna lor de miere si ceva mai mult decat incantata am fost pentru ei cand am aflat, pentru ca cineva nu lasa visul meu gretos de romantic sa moara. Ne pas oublier…ce n’est pas une histoire triste! Pentru ca a doua oara cand am vazut Parisul, alaturi de ei, l-am inteles si cu siguranta n-as fi reusit tot singura. Totul capata alte intelesuri. Totul capata alt sens cand in ecuatie adaugi doi oameni care se iubesc. Totul e mai bland, mai sensibil, mai natural, mai liber. Ori am tacut ori am vorbit prostii in zilele acelea, dar am gandit mult si cred ca bine…pentru ca altfel nu stiu cum as fi putut ramane cu imaginea lor in Paris, sarutandu-se, mai la suprafata si mai vie decat orice amintire am despre acel loc. Ador sa ma las coplesita de oameni, de dragostea, prietenia, respectul, intelegerea, rabdarea si pasiunea lor. Iubesc sa-i privesc si ma rog din tot sufletul sa pot reproduce macar zambetul pe care il am eu in spatele camerei, prin fotografiile pe care le fac. Alex, Peter, am o memorie buna. Nu voi uita niciodata cum am ajuns sa inteleg Parisul…il est juste comme je l’avais imaginé!

    Cu drag,

    Theo


    SHARE ON FACEBOOK PIN SITE IMAGE SUBSCRIBE TO BLOG CONTACT ME